|
|
|
|
|
|||
|
|||
 |
Catehismul Bisericii Catolice Compendiu
Copyright © 2005 ‑ Libreria Editrice Vaticana pentru folosirea în România a traducerii în limba română
Indice general „Motu proprio” Partea întâi Partea a doua Partea a treia Partea a patra Apendice B) Formule de învăţătură catolică
Motu proprio pentru aprobarea şi publicarea Către venerabilii fraţi cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, diaconi şi către toţi membrii poporului lui Dumnezeu În urmă cu douăzeci de ani începea elaborarea Catehismului Bisericii Catolice, cerut de Adunarea Extraordinară a Sinodului Episcopilor, cu ocazia celei de‑a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului Ecumenic al II‑lea din Vatican. Mulţumesc fără încetare Domnului Dumnezeu pentru că a dăruit Bisericii acest Catehism, promulgat în anul 1992 de veneratul şi iubitul meu predecesor, papa Ioan Paul al II‑lea. Marea utilitate şi valoare ale acestui dar sunt confirmate înainte de toate de primirea pozitivă şi largă pe care a avut‑o în rândul episcopilor, cărora le era destinat în primul rând ca text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi îndeosebi pentru elaborarea catehismelor locale. Dar sunt confirmate şi de primirea favorabilă din partea tuturor celor care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, care l‑au putut cunoaşte şi aprecia în peste cincizeci de limbi în care a fost tradus până acum. Acum, cu bucurie mare, aprob şi promulg Compendiul acestui Catehism. El a fost dorit cu ardoare de participanţii la Congresul Catehetic Internaţional, din octombrie 2002, care, în felul acesta, au devenit interpreţii unei exigenţe foarte răspândite în Biserică. Regretatul meu predecesor, primind această dorinţă, a decis, în februarie 2003, pregătirea Compendiului, încredinţând redactarea lui unei comisii restrânse de cardinali, prezidată de mine şi susţinută de câţiva colaboratori experţi. În cursul lucrărilor, un proiect al acestui Compendiu a fost supus aprecierii tuturor cardinalilor şi preşedinţilor conferinţelor episcopale, care, în majoritate, l‑au primit şi evaluat în mod favorabil. Compendiul, pe care îl prezint acum Bisericii Universale, este o sinteză fidelă şi sigură a Catehismului Bisericii Catolice. El cuprinde, în mod concis, toate elementele esenţiale şi fundamentale ale credinţei Bisericii, astfel încât constituie, după cum a fost dorit de predecesorul meu, un fel de vademecum, care să permită persoanelor, credincioase sau nu, să cuprindă, într‑o privire de ansamblu, întreaga panoramă a credinţei catolice. Compendiul oglindeşte în mod fidel în structură, în conţinut şi în limbaj Catehismul Bisericii Catolice, care va avea în această sinteză un ajutor şi un stimulent pentru a fi cunoscut şi aprofundat mai mult. Încredinţez, aşadar, acest Compendiu, înainte de toate, întregii Biserici şi fiecărui creştin în particular, pentru ca datorită lui să poată găsi, în acest al treilea mileniu, un elan nou în angajamentul reînnoit de evanghelizare şi de educare la credinţă, care trebuie să caracterizeze fiecare comunitate eclezială şi pe fiecare credincios în Cristos, de orice vârstă şi din orice naţiune. Însă acest Compendiu, prin concizia, claritatea şi integritatea sa, se adresează oricărei persoane, care, trăind într‑o lume dispersivă şi cu mesaje multiple, doreşte să afle calea vieţii, adevărul, încredinţat de Dumnezeu Bisericii Fiului său. Graţie îndeosebi mijlocirii preasfintei Fecioare Maria, maica lui Cristos şi a Bisericii, fie ca tot cel care citeşte acest instrument autoritar care este Compendiul să poată recunoaşte şi primi tot mai mult inepuizabila frumuseţe, unicitate şi actualitate a darului prin excelenţă pe care Dumnezeu l‑a făcut omenirii, pe Fiul său unic, Isus Cristos, care este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Dat la 28 iunie 2005, ajunul solemnităţii Sfinţilor Petru şi Paul, primul an de pontificat. Papa Benedict al XVI‑lea
Introducere 1. La 11 octombrie 1992, papa Ioan Paul al II‑lea a încredinţat credincioşilor din lumea întreagă Catehismul Bisericii Catolice, prezentându‑l ca „text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei”[1]. La treizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II‑lea din Vatican (1962‑1965), se ducea astfel la împlinire fericita dorinţă exprimată în anul 1985 de Adunarea Extraordinară a Sinodului Episcopilor de a fi compus un catehism al întregii învăţături catolice atât pentru credinţă cât şi pentru morală. După cinci ani, la 15 august 1997, promulgând editio typica a Catechismus Catholicae Ecclesiae, suveranul pontif confirma finalitatea fundamentală a operei: „Să fie ca o expunere completă şi integrală a învăţăturii catolice, care să permită tuturor să cunoască ceea ce însăşi Biserica mărturiseşte, celebrează, trăieşte şi se roagă în viaţa sa zilnică”[2]. 2. Pentru o mai bună valorificare a Catehismului şi pentru a veni în întâmpinarea unei cereri care a reieşit la Congresul Catehetic Internaţional, din anul 2002, Ioan Paul al II‑lea instituia, în anul 2003, o comisie specială, prezidată de cardinalul Joseph Ratzinger, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu misiunea de a elabora un Compendiu al Catehismului Bisericii Catolice, care să conţină o formulare mai concisă a aceloraşi conţinuturi ale credinţei. După doi ani de lucru, a fost pregătit un proiect al Compendiului, care a fost trimis pentru consultare cardinalilor şi preşedinţilor conferinţelor episcopale. În ansamblul său, proiectul a avut o evaluare pozitivă din partea majorităţii absolute a celor care au răspuns. De aceea, comisia a procedat la revizuirea proiectului amintit mai sus şi, ţinând cont de propunerile de îmbunătăţire care au venit, a pregătit textul final al operei. 3. Trei sunt caracteristicile principale ale Compendiului: dependenţa strânsă de Catehismul Bisericii Catolice; genul dialogat; folosirea imaginilor în cateheză. Înainte de toate, Compendiul nu este o operă de sine stătătoare şi nu vrea în nici un fel să ia locul Catehismului Bisericii Catolice: mai degrabă face încontinuu trimitere la el atât prin indicarea exactă a numerelor de referinţă, cât şi prin folosirea continuă a structurii, a dezvoltării şi a conţinuturilor sale. În afară de aceasta, Compendiul vrea să trezească un interes reînnoit şi o nouă fervoare faţă de Catehism, care, cu înţelepciunea sa expozitivă şi cu uncţiunea sa spirituală, rămâne în continuare textul de bază al catehezei ecleziale astăzi. Asemenea Catehismului, şi Compendiul se împarte în patru părţi, corespunzând legilor fundamentale ale vieţii în Cristos. Prima parte, intitulată „Profesiunea de credinţă”, conţine o sinteză potrivită a lex credendi, adică a credinţei mărturisite de Biserica Catolică, luată din Simbolul apostolic, ilustrat cu Simbolul niceno‑constantinopolitan, a cărui proclamare constantă în adunările creştine menţine vie amintirea principalelor adevăruri ale credinţei. Partea a doua, intitulată „Celebrarea misterului creştin”, prezintă elementele esenţiale ale lex celebrandi. Într‑adevăr, vestirea evangheliei îşi află răspunsul privilegiat în viaţa sacramentală. În ea, credincioşii experimentează şi mărturisesc, în fiecare moment al existenţei lor, eficacitatea mântuitoare a misterului pascal, prin care Cristos a împlinit opera răscumpărării noastre. Partea a treia, intitulată „Viaţa în Cristos”, aminteşte de lex vivendi, adică angajarea pe care o au cei botezaţi de a manifesta, în comportamentul lor şi în alegerile lor etice, fidelitatea faţă de credinţa mărturisită şi celebrată. Într‑adevăr, creştinii sunt chemaţi de Domnul Isus să îndeplinească fapte care se potrivesc demnităţii lor de fii ai Tatălui în dragostea Duhului Sfânt. Partea a patra, intitulată „Rugăciunea creştină”, oferă o sinteză a lex orandi, adică a vieţii de rugăciune. După exemplul lui Isus, modelul perfect al celui care se roagă, şi creştinul este chemat la dialogul cu Dumnezeu în rugăciune, a cărei expresie privilegiată este rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea pe care ne‑a învăţat‑o însuşi Isus. 4. A doua caracteristică a Compendiului este forma sa dialogată, care reia un vechi gen literar catehetic, compus din întrebări şi răspunsuri. Este vorba de a propune din nou un dialog ideal între învăţător şi discipol, printr‑o serie insistentă de întrebări, care îl implică pe cititor invitându‑l să continue în descoperirea aspectelor mereu noi ale adevărurilor credinţei sale. Genul dialogat contribuie şi la o însemnată scurtare a textului, reducându‑l la esenţial. Acest lucru ar putea favoriza asimilarea şi eventuala memorare a conţinuturilor. 5. A treia caracteristică este dată de prezenţa câtorva imagini, care ritmează împărţirea Compendiului. Ele provin din patrimoniul foarte bogat al iconografiei creştine. Învăţăm din tradiţia conciliară seculară că şi imaginea este predică evanghelică. Artiştii din toate timpurile au oferit contemplaţiei şi uimirii credincioşilor faptele mai importante ale misterului mântuirii, prezentându‑le în strălucirea culorii şi în perfecţiunea frumuseţii. Acesta este un indiciu al modului în care astăzi, în civilizaţia imaginii, mai mult ca oricând imaginea sacră poate să exprime mult mai mult chiar decât cuvântul, din moment ce este deosebit de eficace dinamismul său de comunicare şi de transmitere a mesajului evanghelic. 6. La patruzeci de ani de la încheierea Conciliului al II‑lea din Vatican şi în Anul Euharistiei, Compendiul poate să reprezinte un ajutor ulterior pentru a satisface atât foamea de adevăr a credincioşilor de toate vârstele şi condiţiile, cât şi nevoia celor cărora, fără a fi credincioşi, le este sete de adevăr şi de dreptate. Publicarea sa va avea loc în solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, coloane ale Bisericii Universale şi evanghelizatori exemplari ai evangheliei în lumea antică. Aceşti apostoli au văzut ceea ce au predicat şi au mărturisit adevărul lui Cristos până la martiriu. Să‑i imităm în elanul lor misionar şi să‑l rugăm pe Domnul ca Biserica să urmeze mereu învăţătura apostolilor, de la care a primit prima vestire fericită a credinţei. 20 martie 2005, Duminica Floriilor Card. Joseph Ratzinger, preşedintele Comisiei speciale
[1] IOAN PAUL AL II‑LEA, Constituţia apostolică Fidei depositum, 11
octombrie 1992.
[2] IOAN PAUL AL II‑LEA, Scrisoarea apostolică Laetamur magnopere, 15
august 1997.
Partea întâi Mărturisirea credinţei Secţiunea întâi „Eu cred” – „Noi credem”
1. Care este planul lui Dumnezeu cu privire la om? Dumnezeu, nemărginit de perfect şi fericit în sine însuşi, printr‑un plan de pură bunătate l‑a creat în mod liber pe om ca să‑l facă părtaş la viaţa sa fericită. La plinirea timpurilor, Dumnezeu Tatăl l‑a trimis pe Fiul său ca răscumpărător şi mântuitor al oamenilor căzuţi în păcat, chemându‑i în Biserica sa şi făcându‑i fii adoptivi prin lucrarea Duhului Sfânt şi moştenitori ai fericirii sale veşnice. 1‑25
Capitolul întâi Omul este „capabil” de Dumnezeu „Mare eşti tu, Doamne, şi preavrednic de laudă (…) Căci pentru tine ne‑ai creat şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în tine” (Sfântul Augustin). 30
2. De ce există în om dorinţa de Dumnezeu? Dumnezeu însuşi, creându‑l pe om după propriul chip, a înscris în inima sa dorinţa de a‑l vedea. Chiar dacă această dorinţă este de multe ori necunoscută, Dumnezeu nu încetează să‑l atragă pe om la sine, ca să trăiască şi să găsească în el acea plinătate de adevăr şi fericire pe care o caută fără încetare. Prin natură şi prin vocaţie, omul este deci o fiinţă religioasă, capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu îi conferă omului demnitatea sa fundamentală. 27‑30
3. Cum poate fi cunoscut Dumnezeu numai cu lumina raţiunii? Pornind de la creaţie, adică de la lume şi de la persoana umană, omul, numai cu raţiunea, poate cu certitudine să‑l cunoască pe Dumnezeu ca origine şi scop al universului şi ca supremul bine, adevăr şi frumuseţe infinită. 31‑36
4. Este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu? În cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu lumina raţiunii, omul întâmpină multe dificultăţi. Pe lângă aceasta, nu poate intra singur în intimitatea misterului divin. De aceea, Dumnezeu a vrut să‑l lumineze prin revelaţie nu numai cu privire la adevărurile ce depăşesc înţelegerea umană, ci şi cu privire la adevărurile religioase şi morale, care, deşi sunt în sine accesibile raţiunii umane, astfel pot să fie cunoscute de către toţi fără dificultăţi, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare. 37‑38
5. Cum se poate vorbi despre Dumnezeu? Se poate vorbi despre Dumnezeu, tuturor şi cu toţi, pornind de la perfecţiunile omului şi ale celorlalte creaturi, care sunt o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu. Totuşi, limbajul nostru trebuie purificat încontinuu de ceea ce are imaginar şi imperfect, ştiind bine că nu se va putea exprima niciodată în mod deplin misterul infinit al lui Dumnezeu. 39‑43
Capitolul al doilea Dumnezeu vine în întâmpinarea omului Revelaţia lui Dumnezeu 6. Ce revelează Dumnezeu omului? În bunătatea şi înţelepciunea sa, Dumnezeu se revelează omului. Prin evenimente şi cuvinte se revelează pe sine însuşi şi planul său de bunăvoinţă pe care l‑a prestabilit din veşnicie în Cristos în favoarea omenirii. Acest plan constă în a‑i face părtaşi pe toţi oamenii, prin harul Duhului Sfânt, de viaţa divină, ca fii adoptivi în unicul său Fiu. 50‑53
7. Care sunt primele etape ale revelaţiei lui Dumnezeu? Încă de la început, Dumnezeu se manifestă primilor părinţi, Adam şi Eva, şi îi invită la o comuniune intimă cu el. După căderea lor, nu întrerupe revelaţia sa şi promite mântuirea pentru toată descendenţa lor. După potop, încheie cu Noe o alianţă între el şi toate fiinţele vii. 54‑58
8. Care sunt etapele succesive ale revelaţiei lui Dumnezeu? Dumnezeu îl alege pe Abraham chemându‑l afară din ţara sa pentru a face din el „tatăl unei mulţimi de popoare” (Gen 17,5) şi promiţându‑i că va binecuvânta în el „toate naţiunile pământului” (Gen 12,3). Urmaşii lui Abraham vor fi depozitarii promisiunilor făcute patriarhilor. Dumnezeu formează Israelul ca poporul său ales, salvându‑l din sclavia Egiptului, încheie cu el alianţa de la Sinai şi, prin Moise, îi dă Legea sa. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a poporului şi o mântuire, care va include toate naţiunile într‑o alianţă nouă şi veşnică. Din poporul lui Israel, din neamul regelui David se va naşte Mesia: Isus. 59‑64
9. Care este etapa deplină şi definitivă a revelaţiei lui Dumnezeu? Este cea realizată în Cuvântul său întrupat, Isus Cristos, mijlocitor şi plinătate a revelaţiei. El, fiind Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul perfect şi definitiv al Tatălui. Prin trimiterea Fiului şi darul Duhului, revelaţia este de acum împlinită pe deplin, chiar dacă în cursul secolelor credinţa Bisericii va trebui să aprofundeze treptat toată însemnătatea ei. 65‑66 „De vreme ce ni l‑a dat pe Fiul său, care este Cuvântul său unic şi definitiv, Dumnezeu ne‑a spus totul deodată în acest Cuvânt al său şi nu mai are nimic de spus” (Sfântul Ioan al Crucii).
10. Ce valoare au revelaţiile particulare? Deşi nu aparţin depozitului credinţei, ele pot să ajute la trăirea credinţei, cu condiţia să menţină orientarea lor strictă spre Cristos. Magisteriul Bisericii, căruia îi revine discernământul asupra acestor revelaţii particulare, nu poate deci să le accepte pe acelea care pretind să depăşească sau să corecteze revelaţia definitivă care este Cristos. 67
Transmiterea revelaţiei divine 11. De ce şi în ce mod trebuie să fie transmisă revelaţia divină? Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim 2,4), adică a lui Isus Cristos. Pentru aceasta este necesar ca Isus Cristos să fie vestit tuturor oamenilor, conform poruncii sale: „Mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile” (Mt 28,19). Acest lucru se realizează prin tradiţia apostolică. 74
12. Ce este tradiţia apostolică? Tradiţia apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos realizată, încă de la începuturile creştinismului, prin predicare, mărturie, instituţii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, episcopii, şi, prin aceştia, tuturor generaţiilor până la sfârşitul timpurilor, ceea ce au primit de la Cristos şi au învăţat de la Duhul Sfânt. 75‑79
13. Cum se realizează tradiţia apostolică? Tradiţia apostolică se realizează în două moduri: prin transmiterea vie a cuvântului lui Dumnezeu (numită simplu şi tradiţie), şi prin Sfânta Scriptură, care este aceeaşi veste a mântuirii pusă în scris. 76
14. Ce raport există între tradiţie şi Sfânta Scriptură? Tradiţia şi Sfânta Scriptură sunt strâns unite şi comunică între ele. Ambele fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos şi provin din acelaşi izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinţei, din care Biserica îşi ia propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate. 80‑82
15. Cui îi este încredinţat depozitul credinţei? Depozitul credinţei este încredinţat de către apostoli întregii Biserici. Întregul popor al lui Dumnezeu, cu simţul supranatural al credinţei, susţinut de Duhul Sfânt şi condus de magisteriul Bisericii, primeşte revelaţia divină, o înţelege tot mai mult şi o aplică la viaţă. 84, 91
16. Cui îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinţei? Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, şi episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine şi să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conţinute în revelaţia divină. Această autoritate se extinde şi la adevărurile legate în mod necesar de revelaţie. 85‑90
17. Ce relaţie există între Scriptură, tradiţie şi magisteriu? Sunt aşa de strâns unite între ele încât nici una nu există fără celelalte. Contribuie împreună în mod eficace, fiecare conform modului său, sub acţiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor. 95
Sfânta Scriptură 18. Pentru ce spunem că Sfânta Scriptură învaţă adevărul? Pentru că însuşi Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi; de aceea ea este numită inspirată şi învaţă fără eroare acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. Într‑adevăr, Duhul Sfânt i‑a inspirat pe autorii umani, care au scris ceea ce el a voit să ne înveţe. Totuşi, credinţa creştină nu este „o religie a cărţii”, ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este „un cuvânt scris şi mut, ci Cuvântul întrupat şi viu” (Sfântul Bernard de Clairvaux). 105‑108
19. Cum trebuie citită Sfânta Scriptură? Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt şi sub călăuzirea magisteriului Bisericii, urmând trei criterii: 1) atenţie faţă de conţinutul şi unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în tradiţia vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinţei, adică a coeziunii adevărurilor de credinţă între ele. 109‑119
20. Ce este canonul Scripturilor? Canonul Scripturilor este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiţia apostolică a transmis‑o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament şi 27 din Noul Testament. 120
21. Ce importanţă are Vechiul Testament pentru creştini? Creştinii venerează Vechiul Testament ca adevărat cuvânt al lui Dumnezeu; toate scrierile sale sunt inspirate de Dumnezeu şi păstrează o valoare veşnică. Ele dau mărturie despre pedagogia divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu. Au fost scrise mai ales pentru a pregăti venirea lui Cristos, Mântuitorul universului. 121‑123
22. Ce importanţă are Noul Testament pentru creştini? Noul Testament, al cărui obiect central este Isus Cristos, ne încredinţează adevărul definitiv al revelaţiei divine. În el, cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viaţa şi la învăţătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor şi ocupă un loc unic în Biserică. 124‑127
23. Ce fel de unitate există între Vechiul şi Noul Testament? Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspiraţia divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregăteşte Noul şi Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc. 128‑130
24. Ce funcţie are Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii? Sfânta Scriptură dăruieşte sprijin şi vigoare vieţii Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credinţă, hrană şi izvor de viaţă spirituală. Este sufletul teologiei şi al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este „făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece „necunoaşterea Scripturilor este necunoaşterea lui Cristos” (Sfântul Ieronim). 131‑133
Capitolul al treilea Răspunsul omului dat lui Dumnezeu Eu cred 25. Cum răspunde omul lui Dumnezeu care se revelează? Omul, susţinut de harul divin, răspunde cu ascultarea credinţei, care este încredinţare deplină lui Dumnezeu şi primire a adevărului său, deoarece este garantat de el, care este însuşi adevărul. 142‑143
26. Care sunt în Sfânta Scriptură martorii principali ai ascultării credinţei? Există mulţi martori, îndeosebi doi: Abraham, care, pus la încercare, „a crezut în Dumnezeu” (Rom 4,3) şi a ascultat întotdeauna de chemarea sa şi pentru aceasta a devenit „părintele tuturor celor care cred” (Rom 4,11.18), şi Fecioara Maria, care în timpul întregii sale vieţi a realizat în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei: „Fiat mihi secundum verbum tuum – Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). 144‑149
27. Ce înseamnă pentru om a crede în Dumnezeu? Înseamnă a adera la Dumnezeu, încredinţându‑i‑se lui şi dându‑şi asentimentul la toate adevărurile revelate de el, pentru că Dumnezeu este adevărul. Înseamnă a crede într‑un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 150‑152
28. Care sunt caracteristicile credinţei? Credinţa, dar gratuit al lui Dumnezeu, accesibilă celor care o cer cu umilinţă, este virtutea supranaturală necesară pentru a fi mântuiţi. Actul de credinţă este un act uman, adică un act al inteligenţei omului care, sub impulsul voinţei mişcate de Dumnezeu, dă în mod liber propriul consimţământ la adevărul divin. În afară de aceasta, credinţa este sigură deoarece este întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu; este activă „prin iubire” (Gal 5,6); este în creştere continuă, graţie ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunii. Ea ne face să pregustăm încă de acum bucuria cerească. 153‑165
29. De ce nu există contradicţii între credinţă şi ştiinţă? Deşi credinţa depăşeşte raţiunea, nu va putea să existe niciodată contradicţie între credinţă şi ştiinţă pentru că ambele îşi au originea de la Dumnezeu. Este acelaşi Dumnezeu care dăruieşte omului atât lumina raţiunii cât şi credinţa. 159 „Cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine” (Sfântul Augustin).
Noi credem 30. De ce este credinţa un act personal şi în acelaşi timp eclezial? Credinţa este un act personal deoarece este răspunsul liber al omului dat lui Dumnezeu care se revelează. Dar este în acelaşi timp un act eclezial, care se exprimă în mărturisire: „Noi credem”. Într‑adevăr, Biserica este cea care crede: în felul acesta ea, cu harul Duhului Sfânt, precedă, dă naştere şi hrăneşte credinţa fiecărui creştin. Pentru aceasta Biserica este mamă şi învăţătoare. 166‑169 „Nimeni nu‑l poate avea pe Dumnezeu drept tată dacă nu are Biserica drept mamă” (Sfântul Ciprian).
31. De ce sunt importante formulele de credinţă? Formulele de credinţă sunt importante pentru că permit exprimarea, asimilarea, celebrarea şi împărtăşirea împreună cu alţii a adevărurilor de credinţă, folosind un limbaj comun. 170‑171
32. În ce mod credinţa Bisericii este una singură? Biserica, deşi este formată din persoane diferite datorită limbii, culturii şi riturilor, mărturiseşte cu voce unanimă credinţa unică primită de la unicul Domn şi transmisă de unica tradiţie apostolică. Mărturiseşte un singur Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – şi arată o singură cale de mântuire. Prin urmare, noi credem, cu o singură inimă şi un singur suflet, ceea ce este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu, transmis sau scris, şi este propus de Biserică drept revelat de Dumnezeu. 172‑175
Secţiunea a doua Mărturisirea de credinţă creştină
Crezul Simbolul apostolilor Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului. Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s‑a zămislit de la Duhul Sfânt, s‑a născut din Maria Fecioară; a pătimit sub Ponţiu Pilat, s‑a răstignit, a murit şi s‑a îngropat; a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi; s‑a suit la ceruri, şade de‑a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi. Cred în Duhul Sfânt;
Symbolum Apostolicum Credo in Deum, Patrem omnipotentem, creatorem caeli et terrae,
Crezul niceno‑constantinopolitan Cred într‑unul Dumnezeu,
Symbolum Nicenum Constantinopolitanum Credo in unum Deum,
Capitolul întâi Cred în Dumnezeu Tatăl Simbolurile credinţei 33. Ce sunt Simbolurile credinţei? Sunt formule articulate, numite şi „Mărturisiri de credinţă” sau „Crez”, prin care Biserica, încă de la începuturile sale, a exprimat în mod sintetic şi a transmis propria credinţă cu un limbaj normativ, comun pentru toţi credincioşii. 185‑188
34. Care sunt cele mai vechi Simboluri ale credinţei? Sunt Simbolurile baptismale. Deoarece Botezul este dat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), adevărurile de credinţă mărturisite în ele sunt împărţite cu referinţă la cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. 189‑191
35. Care sunt cele mai importante Simboluri ale credinţei? Ele sunt Simbolul apostolilor, care este vechiul Simbol baptismal al Bisericii din Roma, şi Simbolul niceno‑constantinopolitan, rod al primelor două concilii ecumenice din Niceea (325) şi din Constantinopol (381), comune şi astăzi pentru toate Bisericile mari din Orient şi din Occident. 193‑195
„Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului” 36. De ce începe mărturisirea de credinţă cu: „Cred în Dumnezeu”? Pentru că afirmaţia „Cred în Dumnezeu” este cea mai importantă, izvorul tuturor celorlalte adevăruri despre om şi despre lume şi al întregii vieţi a fiecărui om care crede în el. 198‑199
37. De ce mărturisim un singur Dumnezeu? Pentru că el s‑a revelat poporului lui Israel ca unicul, atunci când a spus: „Ascultă, Israele, Domnul este singurul Domn” (Dt 6,4), „nu sunt alţii” (Is 45,22). Însuşi Isus a confirmat: Dumnezeu este „singurul Domn” (Mc 12,29). A mărturisi că Isus şi Duhul Sfânt sunt şi ei Dumnezeu şi Domn nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unul. 200‑202
38. Cu ce nume se revelează Dumnezeu? Dumnezeu se revelează lui Moise ca Dumnezeul cel viu, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu revelează, tot lui Moise, numele său misterios: „Eu sunt cel care sunt (YHWH)”. Numele inefabil al lui Dumnezeu a fost înlocuit deja din timpurile Vechiului Testament de cuvântul Domn. Astfel, în Noul Testament, Isus, numit Domn, apare ca Dumnezeu adevărat. 203‑205
39. Numai Dumnezeu „este”? În timp ce creaturile au primit de la Dumnezeu tot ceea ce sunt şi ceea ce au, numai Dumnezeu este în sine însuşi plinătatea fiinţei şi a oricărei perfecţiuni. El este „Cel care este”, fără origine şi fără sfârşit. Isus revelează că şi el poartă numele divin: „Eu sunt” (In 8,28). 212‑213
40. De ce este importantă revelarea numelui lui Dumnezeu? Revelând numele său, Dumnezeu face cunoscute bogăţiile conţinute în misterul său inefabil: numai el este, din totdeauna şi pentru totdeauna, cel care transcende lumea şi istoria. El este cel care a făcut cerul şi pământul. Este Dumnezeul fidel, mereu aproape de poporul său pentru a‑l salva. Este sfântul prin excelenţă, „bogat în milostivire” (Ef 2,4), gata mereu să ierte. Este fiinţa spirituală, transcendentă, atotputernică, veşnică, personală, perfectă. Este adevăr şi iubire. 206‑213 „Dumnezeu este fiinţa infinit de perfectă care este Preasfânta Treime” (Sfântul Turibiu de Mongrovejo).
41. În ce sens Dumnezeu este adevărul? Dumnezeu este adevărul însuşi şi ca atare nu se înşală şi nu poate să înşele. El „este lumină şi în el nu este întuneric” (1In 1,5). Fiul veşnic al lui Dumnezeu, înţelepciunea întrupată, a fost trimis în lume „pentru a da mărturie despre adevăr” (In 18,37). 214‑217
42. În ce mod revelează Dumnezeu că el este iubire? Dumnezeu se revelează Israelului ca acela care are o iubire mai puternică decât aceea a unui tată sau a unei mame faţă de copiii săi ori a unui mire faţă de mireasa sa. El, în sine însuşi, „este iubire” (1In 4,8.16), care se dăruieşte complet şi gratuit şi care „atât de mult a iubit lumea încât l‑a dat pe Fiul său, unul‑născut, ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16‑17). Trimiţându‑l pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu revelează că el însuşi este răsplată veşnică de iubire. 218‑221
43. Ce înseamnă a crede într‑un singur Dumnezeu? A crede în Dumnezeu, unicul, înseamnă: a‑i cunoaşte măreţia şi maiestatea; a trăi în aducere de mulţumire; a se încredinţa lui întotdeauna, chiar şi în adversităţi; a recunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor creaţi după chipul său; a folosi în mod corect lucrurile create de el. 222‑227
44. Care este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine? Misterul central al credinţei şi al vieţii creştine este misterul Preasfintei Treimi. Creştinii sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 232‑237
45. Poate fi cunoscut misterul Preasfintei Treimi numai de raţiunea umană? Dumnezeu a lăsat urme ale fiinţei sale trinitare în creaţie şi în Vechiul Testament, însă intimitatea fiinţei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru raţiunea umană lăsată în puterile ei şi chiar pentru credinţa Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos şi este izvorul tuturor celorlalte mistere. 237
46. Ce ne revelează Isus Cristos din misterul Tatălui? Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este „Tată” nu numai pentru că este creator al universului şi al omului, ci, mai ales, pentru că dă naştere din veşnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3). 240‑242
47. Cine este Duhul Sfânt, revelat nouă de către Isus Cristos? Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. El „purcede de la Tatăl” (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieţi trinitare. Şi purcede şi de la Fiul (Filioque), prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl şi de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica „în tot adevărul” (In 16,13). 243‑248
48. Cum exprimă Biserica credinţa sa trinitară? Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul. 249‑256
49. Cum acţionează cele trei persoane divine? Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime. 257‑260 „Dumnezeul meu, Treime adorată… Umple‑mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credinţa mea, mereu în adoraţie, întru totul dăruită lucrării tale creatoare” (Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi).
50. Ce înseamnă că Dumnezeu este atotputernic? Dumnezeu s‑a revelat ca fiind „Cel Puternic, Cel Viteaz” (Ps 24,8‑10), cel pentru care „nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37). Atotputernicia sa este universală, tainică şi se manifestă în creaţia lumii din nimic şi a omului din iubire, dar mai ales în întruparea şi în învierea Fiului său, în darul înfierii şi în iertarea păcatelor. Pentru aceasta, Biserica îşi îndreaptă rugăciunea sa către „Dumnezeul atotputernic şi veşnic” („Omnipotens sempiterne Deus…”). 268‑278
51. De ce este important a afirma: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1)? Deoarece creaţia este fundamentul tuturor planurilor divine de mântuire; manifestă iubirea atotputernică şi înţeleaptă a lui Dumnezeu; este primul pas spre alianţa unicului Dumnezeu cu poporul său; este începutul istoriei mântuirii care culminează în Cristos; este un prim răspuns dat la întrebările fundamentale ale omului cu privire la propria origine şi la propriul sfârşit. 279‑289
52. Cine a creat lumea? Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al lumii, chiar dacă opera creaţiei lumii este atribuită în mod deosebit lui Dumnezeu Tatăl. 290‑292
53. De ce a fost creată lumea? Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu, care a voit să manifeste şi să comunice bunătatea, adevărul şi frumuseţea sa. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, în Cristos, să poată fi „totul în toţi” (1Cor 15,28), spre gloria sa şi fericirea noastră. 293‑294 „Gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu).
54. Cum a creat Dumnezeu universul? Dumnezeu a creat universul în mod liber, cu înţelepciune şi iubire. Lumea nu este produsul unei necesităţi, al unui destin orb sau al întâmplării. Dumnezeu a creat „din nimic” (ex nihilo – 2Mac 7,28) o lume ordonată şi bună, pe care el o transcende în mod infinit. Dumnezeu păstrează în existenţă creaţia sa şi o susţine, dându‑i capacitatea de a acţiona şi conducând‑o la împlinirea sa, prin Fiul său şi Duhul Sfânt. 295‑301
55. În ce constă providenţa divină? Ea constă în dispoziţiile cu care Dumnezeu conduce creaturile sale spre perfecţiunea ultimă, la care el le‑a chemat. Dumnezeu este autorul suveran al planului său. Însă pentru realizarea sa se foloseşte şi de cooperarea creaturilor. În acelaşi timp, el dăruieşte creaturilor demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză unele pentru altele. 302‑306
56. Cum colaborează omul cu providenţa divină? Dumnezeu dăruieşte şi cere omului, respectând libertatea sa, să colaboreze cu acţiunile sale, rugăciunile sale, dar şi cu suferinţele sale, trezind în el „să voiască şi să înfăptuiască după bunăvoinţa sa” (Fil 2,13). 307‑308
57. Dacă Dumnezeu este atotputernic şi providenţă, atunci de ce există răul? La această întrebare, pe cât de dureroasă pe atât de misterioasă, poate să dea răspuns numai întregul credinţei creştine. Dumnezeu nu este în nici un fel, nici direct nici indirect, cauza răului. El luminează misterul răului în Fiul său, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru a învinge acel mare rău moral, care este păcatul oamenilor şi care este rădăcina celorlalte rele. 309‑310
58. Pentru ce permite Dumnezeu răul? Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar permite răul, dacă din rău nu ar scoate binele. Dumnezeu a realizat deja în mod minunat acest lucru în moartea şi învierea lui Cristos; într‑adevăr, din cel mai mare rău moral, uciderea Fiului său, el a scos cele mai mari bunuri, glorificarea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. 311‑314
Cerul şi pământul 59. Ce a creat Dumnezeu? Sfânta Scriptură spune: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). Biserica, în mărturisirea sa de credinţă, proclamă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute: al tuturor fiinţelor spirituale şi materiale, adică al îngerilor şi al lumii văzute, şi în mod deosebit al omului. 325‑327
60. Cine sunt îngerii? Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupeşti, invizibile şi nemuritoare, fiinţe personale cu inteligenţă şi voinţă. Ei, contemplându‑l fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă, îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii. 328‑333
61. În ce mod sunt prezenţi îngerii în viaţa Bisericii? Biserica se uneşte cu îngerii pentru a‑l adora pe Dumnezeu, invocă asistenţa lor şi celebrează în liturgie comemorarea unora dintre ei. 334‑336
„Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor, pentru a‑l conduce la viaţă” (Sfântul Vasile cel Mare).
62. Ce învaţă Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii văzute? Prin relatarea celor „şase zile” ale creaţiei, Sfânta Scriptură ne face cunoscută valoarea creaţiei şi finalitatea sa de laudă adusă lui Dumnezeu şi de slujire a omului. Toate lucrurile îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de la care primesc propria bunătate şi perfecţiune, propriile legi şi propriul loc în univers. 337‑344
63. Care este locul omului în creaţie? Omul este culmea creaţiei văzute, deoarece este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 343‑344
64. Ce tip de legătură există între lucrurile create? Între creaturi există o interdependenţă şi o ierarhie, voite de Dumnezeu. În acelaşi timp, există unitate şi solidaritate între creaturi, pentru că toate au acelaşi Creator, sunt iubite de el şi sunt orânduite spre gloria sa. Aşadar, a respecta legile înscrise în creaţie şi raporturile care derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. 342
65. Ce relaţie există între creaţie şi răscumpărare? Lucrarea creaţiei culminează în opera şi mai mare a răscumpărării. Într‑adevăr, aceasta dă început noii creaţii, în care totul îşi va regăsi sensul său deplin şi împlinirea sa. 345‑349
Omul 66. În ce sens omul este creat „după chipul lui Dumnezeu”? Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să‑l cunoască şi să‑l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit‑o pentru ea însăşi şi pe care a chemat‑o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi în iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane. 355‑358
67. Pentru ce l‑a creat Dumnezeu pe om? Dumnezeu a creat toate pentru om, însă omul a fost creat pentru a‑l cunoaşte, a‑l sluji şi a‑l iubi pe Dumnezeu, pentru a‑i oferi în lumea aceasta toată creaţia ca aducere de mulţumire şi a fi ridicat la viaţa cu Dumnezeu în cer. Numai în misterul Cuvântului întrupat află adevărata lumină misterul omului, predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om, care este în mod desăvârşit „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15). 358‑359
68. Pentru ce formează oamenii o unitate? Toţi oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat „dintr‑unul singur tot neamul omenesc” (Fap 17,26). Apoi, toţi au un unic Mântuitor şi sunt chemaţi să împărtăşească fericirea veşnică a lui Dumnezeu. 360‑361
69. Cum formează sufletul şi trupul în om o unitate? Persoana umană este o fiinţă trupească şi spirituală în acelaşi timp. În om, spiritul şi materia formează o unică natură. Această unitate este aşa de profundă încât, graţie principiului spiritual care este sufletul, trupul, care este material, devine un trup uman şi viu şi este părtaş la demnitatea de chip al lui Dumnezeu. 362‑365
70. Cine dăruieşte omului sufletul? Sufletul spiritual nu vine de la părinţi, ci este creat direct de Dumnezeu şi este nemuritor. Despărţindu‑se de trup, în momentul morţii, el nu piere; se va uni din nou cu trupul în momentul învierii finale. 366‑368
71. Ce relaţie a stabilit Dumnezeu între bărbat şi femeie? Bărbatul şi femeia au fost creaţi de Dumnezeu în demnitate egală deoarece sunt persoane umane şi, în acelaşi timp, într‑o complementaritate reciprocă, fiind bărbat şi femeie. Dumnezeu i‑a voit unul pentru celălalt, în comuniune de persoane. Împreună sunt chemaţi şi să transmită viaţa umană, formând în căsătorie „un singur trup” (Gen 2,24) şi să stăpânească pământul ca „administratori” ai lui Dumnezeu. 369‑373
72. Care era condiţia originară a omului conform planului lui Dumnezeu? Creând bărbatul şi femeia, Dumnezeu le‑a dăruit o participare specială la propria viaţă divină, în sfinţenie şi dreptate. În planul lui Dumnezeu omul nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să moară. În afară de aceasta, domnea o armonie perfectă în om, în sine însuşi, între creatură şi Creator, între bărbat şi femeie, ca şi între prima pereche umană şi toată creaţia. 374‑379
Căderea 73. Cum se înţelege realitatea păcatului? În istoria omului este prezent păcatul. Această realitate se clarifică în mod deplin numai la lumina revelaţiei divine şi mai ales în lumina lui Cristos, Mântuitorul tuturor, care a făcut să prisosească harul chiar acolo unde s‑a înmulţit păcatul. 385‑389
74. Ce este căderea îngerilor? Cu această expresie se arată că Satana şi ceilalţi diavoli, despre care vorbesc Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii, din îngeri creaţi buni de către Dumnezeu s‑au transformat în răi deoarece, prin alegere liberă şi irevocabilă, l‑au refuzat pe Dumnezeu şi împărăţia sa, dând astfel naştere iadului. Ei încearcă să‑l asocieze pe om la răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu; însă Dumnezeu afirmă în Cristos victoria sa sigură asupra Celui Rău. 391‑395
75. În ce constă primul păcat al omului? Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său şi, neascultând de el, a voit să devină „ca Dumnezeu”, fără Dumnezeu şi nu conform lui Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel, Adam şi Eva au pierdut imediat, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor, harul originar al sfinţeniei şi al dreptăţii. 396‑403
76. Ce este păcatul strămoşesc? Păcatul strămoşesc, în care se nasc toţi oamenii, este starea de privare de sfinţenia şi dreptatea originală. Este un păcat „contractat” şi nu „săvârşit” de noi; este o condiţie din naştere, şi nu un act personal. Din cauza unităţii de origine a tuturor oamenilor, el se transmite la urmaşii lui Adam prin natura umană, „nu prin imitare, ci prin propagare”. Această transmitere rămâne un mister pe care nu‑l putem înţelege pe deplin. 404
77. Ce alte consecinţe provoacă păcatul strămoşesc? Ca urmare a păcatului strămoşesc, natura umană, fără să fie coruptă în întregime, este rănită în forţele sale naturale, este supusă ignoranţei, suferinţei, puterii morţii şi este înclinată spre păcat. Această înclinaţie este numită concupiscenţă. 405‑409
78. După primul păcat, ce a făcut Dumnezeu? După primul păcat, lumea a fost inundată de păcate, însă Dumnezeu nu l‑a lăsat pe om în puterea morţii, ci, dimpotrivă, i‑a prezis în mod misterios – în „Protoevanghelie” (Gen 3,15) – că răul va fi învins şi omul va fi ridicat din cădere. Este prima vestire a lui Mesia răscumpărătorul. De aceea, căderea chiar va fi numită fericită vină, pentru că „a avut parte de un Răscumpărător aşa de mare” (Liturgia din Privegherea pascală). 410‑412
Capitolul al doilea Cred în Isus Cristos, Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu 79. Care este vestea cea bună pentru om? Este vestirea lui Isus Cristos, „Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16), mort şi înviat. În timpul regelui Irod şi al împăratului Cezar August, Dumnezeu a îndeplinit promisiunile făcute lui Abraham şi descendenţei sale trimiţându‑l pe „Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să‑i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea” (Gal 4,4‑5). 422‑424
80. Cum se răspândeşte vestea cea bună? Încă de la început, primii discipoli au avut dorinţa arzătoare de a‑l vesti pe Isus Cristos, cu scopul de a‑i conduce pe toţi la credinţa în el. Şi astăzi, din cunoaşterea iubitoare a lui Cristos se naşte dorinţa de a evangheliza şi de a catehiza, adică de a dezvălui în persoana sa întregul plan al lui Dumnezeu şi de a pune omenirea în comuniune cu el. 425‑429
„Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru” 81. Ce înseamnă numele „Isus”? Dat de către înger în momentul Bunei‑Vestiri, numele „Isus” înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. El exprimă identitatea şi misiunea sa, „căci el va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21). Petru afirmă că „nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fap 4,12). 430‑435
82. De ce Isus este numit „Cristos”? „Cristos” în greacă, „Mesia” în ebraică, înseamnă „uns”. Isus este Cristos pentru că este consacrat de Dumnezeu, uns cu Duhul Sfânt pentru misiunea răscumpărătoare. Este Mesia cel aşteptat de Israel, trimis în lume de Tatăl. Isus a acceptat titlul de Mesia precizându‑i totuşi sensul: „coborât din cer” (In 3,13), răstignit şi apoi înviat, el este slujitorul suferind „care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). De la numele „Cristos” vine numele de „creştini”. 436‑440
83. În ce sens Isus este „Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu”? El este astfel în sens unic şi perfect. În momentul botezului şi al schimbării la faţă, glasul Tatălui îl desemnează pe Isus ca „Fiul preaiubit”. Prezentându‑se pe sine ca Fiu care „îl cunoaşte pe Tatăl” (Mt 11,27), Isus afirmă relaţia sa unică şi veşnică cu Dumnezeu Tatăl său. El este „Fiul unul‑născut al lui Dumnezeu” (1In 2,23), a doua persoană a Treimii. Este centrul predicării apostolice: apostolii au văzut „gloria lui, glorie ca a unului‑născut din Tatăl” (In 1,14). 441‑445
84. Ce înseamnă titlul „Domn”? În Biblie, acest titlu îl desemnează în mod obişnuit pe Dumnezeu suveran. Isus şi‑l atribuie sieşi şi revelează suveranitatea sa divină prin puterea sa asupra naturii, asupra diavolilor, asupra păcatului şi asupra morţii, mai ales prin învierea sa. Primele mărturisiri de credinţă creştine proclamă că puterea, cinstea şi gloria datorate lui Dumnezeu Tatăl sunt proprii şi lui Isus: Dumnezeu „i‑a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume” (Fil 2,11). El este Domnul lumii şi al istoriei, singurul căruia omul trebuie să‑i supună în întregime propria libertate personală. 446‑451
„Isus Cristos s‑a zămislit de la Duhul Sfânt, s‑a născut din Maria Fecioară” 85. De ce s‑a făcut om Fiul lui Dumnezeu? Fiul lui Dumnezeu s‑a întrupat în sânul Fecioarei Maria prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, adică: pentru a ne reconcilia pe noi, păcătoşii, cu Dumnezeu; pentru a ne face cunoscută iubirea sa infinită; pentru a fi modelul nostru de sfinţenie; pentru a ne face „părtaşi de natura divină” (2Pt 1,4). 456‑460
86. Ce înseamnă cuvântul „întrupare”? Biserica numeşte „întrupare” misterul unirii admirabile a naturii divine şi a naturii umane în unica persoană divină a Cuvântului. Pentru a realiza mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu s‑a făcut „trup” (In 1,14), devenind cu adevărat om. Credinţa în întrupare este semn distinctiv al credinţei creştine. 461‑463
87. În ce mod Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat? Isus este în mod indivizibil Dumnezeu adevărat şi om adevărat, în unitatea persoanei sale divine. El, Fiul lui Dumnezeu, care este „născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl”, s‑a făcut om adevărat, fratele nostru, fără ca prin aceasta să înceteze să fie Dumnezeu, Domnul nostru. 464‑467
88. Ce învaţă în acest sens Conciliul din Calcedon (anul 451)? Conciliul din Calcedon învaţă să mărturisim „un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, el însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuit dintr‑un suflet raţional şi dintr‑un trup, de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenitate, „asemenea nouă în toate, afară de păcat” (Evr 4,15); născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, s‑a născut din Fecioara Maria, născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”. 467
89. Cum exprimă Biserica misterul întrupării? Îl exprimă afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu două naturi, divină şi umană, neamestecate, ci unite în persoana Cuvântului. Pentru aceasta, în omenitatea lui Isus totul – minuni, suferinţă, moarte – trebuie să fie atribuit persoanei sale divine care acţionează prin natura umană asumată. 464‑469
„Unule‑născut, Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria... Tu care eşti unul fiind din Sfânta Treime, preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte‑ne pe noi” (Liturgia bizantină a sfântului Ioan Crisostomul).
90. Fiul lui Dumnezeu făcut om avea un suflet cu o cunoaştere umană? Fiul lui Dumnezeu a asumat un trup animat de un suflet raţional uman. Cu inteligenţa sa umană, Isus a învăţat multe lucruri din experienţă. Dar şi ca om Fiul lui Dumnezeu avea o cunoaştere intimă şi nemijlocită a lui Dumnezeu Tatăl său. De asemenea, pătrundea gândurile secrete ale oamenilor şi cunoştea în mod deplin planurile veşnice pe care el a venit să le reveleze. 470‑474
91. Cum se armonizează cele două voinţe ale Cuvântului întrupat? Isus are o voinţă divină şi o voinţă omenească. În viaţa sa pământească, Fiul lui Dumnezeu a voit în mod uman ceea ce a decis în mod divin cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră. Voinţa omenească a lui Cristos urmează, fără opoziţie sau îndărătnicie, voinţa divină, sau, mai bine zis, îi este supusă. 475
92. Avea Cristos un trup omenesc adevărat? Cristos a asumat un trup omenesc adevărat prin care Dumnezeu nevăzut s‑a făcut văzut. Pentru acest motiv, Cristos poate să fie reprezentat şi venerat în imaginile sfinte. 476‑477
93. Ce reprezintă inima lui Isus? Isus ne‑a cunoscut şi ne‑a iubit cu o inimă omenească. Inima sa străpunsă pentru mântuirea noastră este simbolul acelei iubiri infinite cu care el îl iubeşte pe Tatăl şi pe fiecare dintre oameni. 478
94. „Zămislit de la Duhul Sfânt…”: ce înseamnă această expresie? Înseamnă că Fecioara Maria l‑a zămislit pe Fiul veşnic în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt şi fără colaborarea bărbatului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1,35), i‑a spus îngerul la Buna‑Vestire. 484‑486
95. „…Născut din Maria Fecioară”: de ce Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu? Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu pentru că este mama lui Isus (In 2,1; 19,25). De fapt, cel care a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi care a devenit cu adevărat Fiul său este Fiul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl. El însuşi este Dumnezeu. 495
96. Ce înseamnă „neprihănita zămislire”? Dumnezeu a ales‑o în mod gratuit pe Maria din toată veşnicia ca să fie Mama Fiului său: pentru a îndeplini această misiune, ea a fost neprihănit zămislită. Aceasta înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc încă de la zămislirea ei. 487‑492
97. Cum colaborează Maria la planul divin de mântuire? Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas imună de orice păcat personal în timpul întregii sale existenţe. Este „cea plină de har” (Lc 1,28), „toată sfântă”. Atunci când îngerul îi vesteşte că îl va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” (Lc 1,32), ea îşi dă în mod liber asentimentul prin „ascultarea credinţei” (Rom 1,5). Maria se oferă în totalitate persoanei şi operei Fiului ei, Isus, îmbrăţişând cu tot sufletul voinţa divină de mântuire. 493‑494
98. Ce înseamnă zămislirea feciorelnică a lui Isus? Înseamnă că Isus a fost zămislit în sânul Fecioarei numai prin puterea Duhului Sfânt, fără intervenţia bărbatului. El este Fiul Tatălui ceresc, conform naturii divine, şi Fiul Mariei, conform naturii umane, dar propriu‑zis Fiul lui Dumnezeu în cele două naturi, existând în el o singură persoană, cea divină. 496‑498
99. În ce sens Maria este „pururi fecioară”? Înseamnă că ea „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său, fecioară în naşterea lui, fecioară când l‑a purtat, fecioară când l‑a hrănit la sânul său, pururi fecioară” (Sfântul Augustin). Prin urmare, atunci când evangheliile vorbesc de „fraţii şi surorile lui Isus”, este vorba despre rudele apropiate ale lui Isus, conform unei expresii folosite în Sfânta Scriptură. 499‑507
100. În ce mod este universală maternitatea spirituală a Mariei? Maria are un singur Fiu, pe Isus, dar în el maternitatea sa spirituală se extinde la toţi oamenii pe care el a venit să‑i mântuiască. Ascultătoare alături de noul Adam, Isus Cristos, Fecioara este noua Evă, adevărata mamă a celor vii, care cooperează cu iubire de mamă la naşterea lor şi la formarea lor în ordinea harului. Fecioară şi mamă, Maria este figura şi realizarea cea mai desăvârşită a Bisericii. 501‑507
101. În ce sens este mister întreaga viaţă a lui Cristos? Toată viaţa lui Cristos este eveniment de revelaţie. Ceea ce este vizibil în viaţa pământească a lui Isus conduce la misterul său invizibil, mai ales la misterul filiaţiei sale divine: „Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). În afară de aceasta, chiar dacă mântuirea vine în mod deplin din cruce şi din înviere, întreaga viaţă a lui Cristos este mister de mântuire, pentru că tot ceea ce Isus a făcut, a spus şi a suferit avea ca scop de a‑l mântui pe omul decăzut şi a‑l restabili în vocaţia sa de fiu al lui Dumnezeu. 512‑521
102. Care au fost pregătirile pentru misterele lui Isus? Înainte de toate există o lungă speranţă care a durat multe secole, pe care noi le retrăim în timpul celebrării liturgice din timpul Adventului. În afară de aşteptarea obscură pe care a pus‑o în inima păgânilor, Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său prin vechea alianţă, până la Ioan Botezătorul, care este ultimul şi cel mai mare dintre profeţi. 522‑524
103. Ce învaţă evanghelia despre misterele naşterii şi copilăriei lui Isus? La Crăciun, gloria cerului se manifestă în slăbiciunea unui prunc; circumciziunea lui Isus este semn al apartenenţei sale la poporul ebraic şi prefigurare a botezului nostru; Epifania este manifestarea regelui‑Mesia a lui Israel tuturor neamurilor; în prezentarea la templu, în Simeon şi Ana este toată aşteptarea lui Israel care vine la întâlnirea cu Mântuitorul său; fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi vestesc că întreaga viaţă a lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei; întoarcerea din Egipt aminteşte de exod şi îl prezintă pe Isus ca noul Moise: el este adevăratul şi definitivul eliberator. 525‑530
104. Ce învăţătură ne oferă viaţa ascunsă a lui Isus la Nazaret? În timpul vieţii ascunse la Nazaret, Isus rămâne în tăcerea unei existenţe obişnuite. Astfel ne permite să fim în comuniune cu el în sfinţenia unei vieţi zilnice alcătuită din rugăciune, simplitate, muncă, iubire familială. Supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, tatăl său purtător de grijă, este o imagine a ascultării sale filiale faţă de Tatăl. Maria şi Iosif, cu credinţa lor, primesc misterul lui Isus, deşi nu‑l înţeleg mereu. 533‑534
105. De ce primeşte Isus de la Ioan „botezul de convertire pentru iertarea păcatelor” (Lc 3,3)? Pentru a începe viaţa sa publică şi a anticipa „botezul” morţii sale. Astfel, deşi era fără păcat, acceptă să fie numărat printre cei păcătoşi, el, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Tatăl îl proclamă „Fiul său preaiubit” (Mt 3,17) şi Duhul coboară asupra lui. Botezul lui Isus este o prefigurare a botezului nostru. 535‑537
106. Ce revelează ispitirile lui Isus în pustiu? Ispitirile lui Isus în pustiu recapitulează ispitirea lui Adam în paradis şi ispitirile Israelului în pustiu. Satana îl ispiteşte pe Isus în ascultarea sa faţă de misiunea încredinţată lui de către Tatăl. Cristos, noul Adam, rezistă şi victoria sa vesteşte victoria pătimirii sale, ascultarea supremă a iubirii sale filiale. Biserica se uneşte cu acest mister îndeosebi în timpul liturgic al Postului Mare. 538‑540
107. Cine este invitat să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu, vestită şi realizată de Isus? Isus îi invită pe toţi oamenii să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai rău păcătos este chemat să se convertească şi să accepte milostivirea infinită a Tatălui. Împărăţia aparţine, deja aici pe pământ, celor care îl primesc cu inimă umilă. Lor le sunt revelate misterele sale. 541‑546
108. Pentru ce manifestă Isus împărăţia prin semne şi minuni? Isus însoţeşte cuvântul său cu semne şi minuni pentru a arăta că împărăţia este prezentă în el, Mesia. Deşi el vindecă unele persoane, nu a venit să elimine toate relele aici pe pământ, ci pentru a ne elibera, înainte de toate, de sclavia păcatului. Alungarea diavolilor vesteşte că crucea sa va fi victorioasă asupra „conducătorului acestei lumi” (In 12,31). 547‑550
109. Ce autoritate conferă Isus apostolilor săi în împărăţie? Isus îi alege pe cei doisprezece, viitori martori ai învierii sale, şi îi face părtaşi la misiunea şi la autoritatea sa pentru a învăţa, a dezlega de păcate, a zidi şi a conduce Biserica. În acest colegiu, Petru primeşte „cheile împărăţiei” (Mt 16,19) şi ocupă primul loc, cu misiunea de a păzi credinţa în integritatea sa şi de a‑i întări pe fraţii săi. 551‑553
110. Ce semnificaţie are schimbarea la faţă? În schimbarea la faţă apare înainte de toate Treimea: „Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos” (Sfântul Toma de Aquino). Evocând împreună cu Moise şi Ilie „plecarea” sa (Lc 9,31), Isus arată că gloria sa trece prin cruce şi dă o anticipare a învierii şi a venirii sale glorioase, „care schimbă trupul umilinţei noastre făcându‑l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,21). 554‑556
„Te‑ai schimbat la faţă pe munte, Cristoase Dumnezeule, şi ucenicii tăi, pe cât puteau cuprinde, au văzut mărirea ta: ca, atunci când te vor vedea răstignit, să înţeleagă că pătimirea ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că tu eşti cu adevărat raza Tatălui” (Liturgia bizantină).
111. Cum are loc intrarea mesianică în Ierusalim? La timpul stabilit, Isus a decis să urce la Ierusalim pentru a suferi pătimirea sa, pentru a muri şi a învia. Ca regele‑Mesia care manifestă venirea împărăţiei, el intră în oraşul său călare pe un măgar. Este primit de cei mici, a căror aclamaţie este reluată în cântarea euharistică Sanctus: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului! Osana (mântuieşte‑ne)” (Mt 21,9). Liturgia Bisericii începe Săptămâna Sfântă cu celebrarea acestei intrări în Ierusalim. 557‑560
„Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat, s‑a răstignit, a murit şi s‑a îngropat” 112. Care este importanţa misterului pascal al lui Isus? Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea sa, este în centrul credinţei creştine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s‑a împlinit o dată pentru totdeauna prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos. 571‑573
113. Cu ce acuze a fost condamnat Isus? Unii conducători ai Israelului l‑au acuzat pe Isus că acţionează împotriva legii, împotriva templului din Ierusalim şi îndeosebi împotriva credinţei în Dumnezeul unic, întrucât el se proclama Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta l‑au predat lui Pilat ca să‑l condamne la moarte. 574‑576
114. Cum s‑a comportat Isus faţă de legea lui Israel? Isus nu a abolit legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ci a dus‑o la împlinire dându‑i interpretarea definitivă. Este legislatorul divin care pune în practică în mod integral această lege. În afară de aceasta, el, slujitorul credincios, oferă cu moartea sa ispăşitoare singura jertfă capabilă să răscumpere toate „greşelile din timpul primei alianţe” (Evr 9,15). 577‑582
115. Care a fost atitudinea lui Isus faţă de templul din Ierusalim? Isus a fost acuzat de ostilitate faţă de templu. Cu toate acestea, l‑a venerat ca „locuinţă a Tatălui său” (In 2,16) şi i‑a dedicat o parte importantă din învăţătura sa. Dar a prezis şi distrugerea lui, în raport cu moartea sa, şi s‑a prezentat el însuşi ca locuinţă definitivă a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. 583‑586
116. A contrazis Isus credinţa Israelului în Dumnezeul unic şi mântuitor? Isus nu a contrazis niciodată credinţa într‑un Dumnezeu unic, nici atunci când a înfăptuit opera divină prin excelenţă care a îndeplinit promisiunile mesianice şi l‑a revelat ca egal cu Dumnezeu: iertarea păcatelor. Cererea lui Isus de a crede în el şi de a se converti ne permite să înţelegem neînţelegerea tragică a Sinedriului care l‑a considerat pe Isus vrednic de moarte ca defăimător. 587‑591
117. Cine este responsabil de moartea lui Isus? Pătimirea şi moartea lui Isus nu pot fi imputate fără deosebire nici tuturor evreilor care trăiau atunci, nici celorlalţi evrei veniţi după aceea în timp şi în spaţiu. Fiecare păcătos, adică fiecare om, este în mod real cauză şi instrument al suferinţelor Răscumpărătorului şi sunt vinovaţi mai grav cei care, mai ales dacă sunt creştini, recad mai des în păcat sau se complac în vicii. 595‑598
118. De ce moartea lui Isus face parte din planul lui Dumnezeu? Pentru a‑i reconcilia cu sine pe toţi oamenii, sortiţi morţii din cauza păcatului, Dumnezeu a luat iniţiativa iubitoare de a‑l trimite pe Fiul său ca să se dea la moarte pentru păcătoşi. Vestită în Vechiul Testament, îndeosebi ca sacrificiu al slujitorului suferind, moartea lui Isus a avut loc „după Scripturi”. 599‑605
119. În ce mod s‑a oferit Cristos pe sine însuşi Tatălui? Toată viaţa lui Cristos este oferire liberă Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire. El îşi dă „viaţa sa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mc 10,45) şi în felul acesta reconciliază toată omenirea cu Dumnezeu. Suferinţa şi moartea sa arată că omenitatea sa este instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii divine care vrea mântuirea tuturor oamenilor. 606‑609
120. Cum se exprimă oferirea lui Isus la ultima Cină? La ultima Cină cu apostolii, în ajunul pătimirii, Isus anticipă, adică semnifică şi realizează dinainte oferirea voluntară de sine: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi”, „acesta este sângele meu, vărsat…” (Lc 22,19‑20). El instituie astfel în acelaşi timp Euharistia ca „memorial” (1Cor 11,25) al jertfei sale şi pe apostolii săi ca preoţi ai noii alianţe. 610‑611
121. Ce se întâmplă la agonia din Grădina Ghetsemani? În pofida ororii pe care o aduce moartea în omenitatea toată sfântă a celui care este „autorul vieţii” (Fap 3,15), voinţa umană a Fiului lui Dumnezeu aderă la voinţa Tatălui: pentru a ne mântui, Isus acceptă să poarte păcatele noastre în trupul său „făcându‑se ascultător până la moarte” (Fil 2,8). 612
122. Care sunt efectele jertfei lui Cristos pe cruce? Isus şi‑a oferit viaţa în mod liber ca jertfă de ispăşire, adică a reparat păcatele noastre cu ascultarea deplină a iubirii sale până la moarte. Această „iubire până la sfârşit” (In 13,1) a Fiului lui Dumnezeu reconciliază toată omenirea cu Tatăl. Deci sacrificiul pascal al lui Cristos îi răscumpără pe oameni în mod unic, perfect şi definitiv şi le deschide comuniunea cu Dumnezeu. 613‑617
123. Pentru ce îi cheamă Isus pe discipolii săi să‑şi ia crucea lor? Chemându‑i pe discipolii săi „să‑şi ia crucea şi să‑l urmeze” (Mt 16,24), Isus vrea să‑i asocieze la jertfa sa răscumpărătoare chiar pe aceia care îi sunt primii beneficiari. 618
124. În ce condiţii era trupul lui Cristos în timp ce se afla în mormânt? Cristos a cunoscut o moarte adevărată şi o înmormântare adevărată. Însă puterea divină a ferit trupul său de putrezire. 624‑630
„Isus Cristos a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi” 125. Ce este „iadul” în care a coborât Isus? „Iadul” – diferit de iadul condamnării – constituia starea tuturor celor care, drepţi şi răi, au murit înainte de Cristos. Cu sufletul unit cu persoana sa divină, Isus a ajuns în iad la cei drepţi care îl aşteptau pe Răscumpărătorul lor pentru a avea acces, în sfârşit, la vederea lui Dumnezeu. După ce, prin moartea sa, a învins moartea şi pe diavol „care avea puterea morţii” (Evr 2,14), i‑a eliberat pe drepţii care îl aşteptau pe Răscumpărătorul şi le‑a deschis porţile cerului. 632‑637
126. Ce loc ocupă învierea lui Cristos în credinţa noastră? Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos şi reprezintă, împreună cu crucea, o parte esenţială a misterului pascal. 631, 638
127. Ce „semne” atestă învierea lui Isus? În afară de semnul esenţial constituit de mormântul gol, învierea lui Isus este atestată de femeile care l‑au întâlnit pe Isus primele şi l‑au vestit apostolilor. Apoi, Isus „i s‑a arătat lui Chefa (Petru), apoi celor doisprezece, după care s‑a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr‑o dată” (1Cor 15,5‑6) şi altora. Apostolii nu au putut să inventeze învierea deoarece aceasta le părea imposibilă: de fapt, Isus i‑a şi dojenit pentru necredinţa lor. 639‑644
128. De ce este învierea în acelaşi timp un eveniment transcendent? Chiar dacă este un eveniment istoric, constatabil şi atestat prin semne şi mărturii, învierea, deoarece este intrarea omenităţii lui Isus în gloria lui Dumnezeu, transcende şi depăşeşte istoria, ca mister al credinţei. Pentru acest motiv, Cristos înviat nu s‑a manifestat lumii, ci discipolilor săi, făcându‑i martorii săi în faţa poporului. 647
129. Care este starea trupului înviat al lui Isus? Învierea lui Cristos nu a fost o întoarcere la viaţa pământească. Trupul său înviat este cel care a fost răstignit şi poartă semnele pătimirii sale, dar este de acum părtaş la viaţa divină cu proprietăţile unui trup glorios. Pentru acest motiv, Isus înviat este în mod suveran liber să se arate discipolilor săi cum şi unde vrea şi sub înfăţişări diferite. 645‑646
130. În ce mod este învierea lucrare a Preasfintei Treimi? Învierea lui Cristos este o lucrare transcendentă a lui Dumnezeu. Cele trei persoane acţionează împreună conform cu ceea ce le este propriu: Tatăl manifestă puterea sa; Fiul „ia din nou” viaţa pe care şi‑a dat‑o în mod liber (In 10,17) reunind sufletul şi trupul său, căruia Duhul îi dă viaţă şi‑l glorifică. 648‑650
131. Care sunt sensul şi ponderea mântuitoare a învierii? Învierea este culmea întrupării. Ea confirmă divinitatea lui Cristos, ca şi tot ceea ce el a făcut şi a învăţat şi realizează toate promisiunile divine în favoarea noastră. În afară de aceasta, cel înviat, învingător al păcatului şi al morţii, este principiul îndreptăţirii şi al învierii noastre: încă de acum ne dă harul înfierii, care este participare reală la viaţa Fiului unul‑născut; apoi, la sfârşitul timpurilor, el va învia trupul nostru. 651‑655
„Isus Cristos s‑a suit la cer, şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul” 132. Ce reprezintă înălţarea? După patruzeci de zile, după ce s‑a arătat apostolilor sub înfăţişare umană obişnuită, care învăluia gloria sa, a Celui Înviat, Cristos s‑a suit la cer şi şade de‑a dreapta Tatălui. El este Domnul care domneşte de acum cu omenitatea sa în gloria veşnică de Fiu al lui Dumnezeu şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră la Tatăl. Ni‑l trimite pe Duhul său şi ne dă speranţa că vom ajunge într‑o zi la el, deoarece ne‑a pregătit un loc. 659‑667
„De unde are să vină să judece pe vii şi pe morţi” 133. Cum domneşte acum Domnul Isus? Domnul cosmosului şi al istoriei, capul Bisericii sale, Cristos glorificat rămâne în mod misterios pe pământ, unde împărăţia sa este deja prezentă ca germen şi început în Biserică. Într‑o zi se va întoarce glorios, dar nu cunoaştem timpul. Pentru aceasta trăim în vigilenţă, rugându‑ne: „Vino, Doamne!” (Ap 22,20). 668‑674
134. Cum se va realiza venirea Domnului în glorie? După ultima tulburare cosmică a acestei lumi care trece, venirea glorioasă a lui Cristos va avea loc prin triumful definitiv al lui Dumnezeu în parusie şi prin judecata de pe urmă. Astfel se va desăvârşi împărăţia lui Dumnezeu. 675‑677
135. Cum îi va judeca Cristos pe cei vii şi pe cei morţi? Cristos va judeca, cu puterea pe care a dobândit‑o ca Răscumpărător al lumii, venit să‑i mântuiască pe oameni. Secretele inimii vor fi dezvăluite, ca şi conduita fiecăruia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Fiecare om va primi viaţa fericită sau va fi condamnat pentru veşnicie, în funcţie de faptele sale. Astfel se va realiza „plinătatea lui Cristos” (Ef 4,13), în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1Cor 15,28). 678‑679
Capitolul al treilea Cred în Duhul Sfânt „Cred în Duhul Sfânt” 136. Ce vrea să spună Biserica atunci când mărturiseşte: „Cred în Duhul Sfânt”? A crede în Duhul Sfânt înseamnă a mărturisi a treia persoană a Preasfintei Treimi, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi „împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. Duhul a fost „trimis în inimile noastre” (Gal 4,6), ca să primim viaţa nouă de fii ai lui Dumnezeu. 683‑686
137. De ce sunt inseparabile trimiterea Fiului şi a Duhului? În Treimea indivizibilă, Fiul şi Duhul sunt distincţi, dar inseparabili. De fapt, de la începutul până la sfârşitul timpurilor, atunci când Tatăl îl trimite pe Fiul său, îl trimite şi pe Duhul său care ne uneşte cu Cristos în credinţă ca să putem, ca fii adoptivi, să‑l numim pe Dumnezeu „Tată” (Rom 8,15). Duhul este invizibil, dar noi îl cunoaştem prin acţiunile sale atunci când ne revelează Cuvântul şi atunci când acţionează în Biserică. 687‑690
138. Care sunt denumirile Duhului Sfânt? „Duhul Sfânt” este numele propriu al celei de‑a treia persoane a Preasfintei Treimi. Isus îl numeşte şi: Duhul Mângâietor (Paraclet, Avocat) şi Duhul Adevărului. Noul Testament îl mai numeşte: Duhul lui Cristos, al Domnului, al lui Dumnezeu, Duhul gloriei, al făgăduinţei. 691‑693
139. Cu ce simboluri este reprezentat Duhul Sfânt? Sunt numeroase: apa vie, care ţâşneşte din coasta străpunsă a lui Cristos şi îi adapă pe cei botezaţi; ungerea cu untdelemn, care este semnul sacramental al Confirmaţiunii; focul, care transformă ceea ce atinge; norul, întunecos sau luminos, în care se revelează gloria divină; impunerea mâinilor, prin care este dat Duhul; porumbelul, care coboară asupra lui Cristos şi rămâne deasupra lui la botez. 694‑701
140. Ce înseamnă că Duhul „a grăit prin profeţi”? Prin „profeţi” se înţeleg cei care au fost inspiraţi de Duhul Sfânt pentru a vorbi în numele lui Dumnezeu. Duhul duce la împlinire profeţiile din Vechiul Testament în Cristos, al cărui mister îl dezvăluie în Noul Testament. 687‑688
141. Ce înfăptuieşte Duhul Sfânt în Ioan Botezătorul? Duhul îl umple pe Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament, care, sub acţiunea sa, este trimis „pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit” (Lc 1,17) şi pentru a vesti venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu: cel asupra căruia el a văzut coborând şi rămânând deasupra lui pe Duhul, „cel care botează în Duh” (In 1,33). 717‑720
142. Care este lucrarea Duhului în Maria? Duhul Sfânt duce la împlinire în Maria aşteptările şi pregătirea din Vechiul Testament pentru venirea lui Cristos. O umple în mod unic cu har şi face rodnică fecioria sa, pentru a‑l naşte pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Face din ea mama lui „Cristos total”, adică a lui Isus, capul, şi a Bisericii, trupul său. Maria este prezentă între cei doisprezece în ziua de Rusalii, atunci când Duhul inaugurează „timpurile din urmă” prin manifestarea Bisericii. 721‑726
143. Ce relaţie există între Duh şi Cristos Isus, în misiunea sa pământească? Fiul lui Dumnezeu, prin ungerea Duhului, este consacrat Mesia în omenitatea sa încă de la întrupare. El îl revelează în învăţătura sa, împlinind promisiunea făcută părinţilor, şi îl dăruieşte Bisericii care se naşte, suflând deasupra apostolilor după învierea sa. 727‑730
144. Ce s‑a întâmplat la Rusalii? La cincizeci de zile după învierea sa, la Rusalii, Isus Cristos, glorificat, îl revarsă pe Duhul şi îl manifestă ca persoană divină, aşa încât Sfânta Treime este revelată pe deplin. Misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiune a Bisericii, trimisă ca să vestească şi să răspândească misterul comuniunii trinitare. 731‑732
„Am văzut lumina cea adevărată, am luat Duh ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându‑ne, căci ea ne‑a mântuit pe noi” (Liturgia bizantină, troparul vecerniei de Rusalii).
145. Ce face Duhul în Biserică? Duhul zideşte, animă şi sfinţeşte Biserica: Duh de iubire, el redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută din cauza păcatului şi îi face să trăiască în Cristos însăşi viaţa Sfintei Treimi. Îi trimite să mărturisească adevărul lui Cristos şi îi organizează în funcţiile lor, ca toţi să aducă „rodul Duhului” (Gal 5,22). 733‑741
146. Cum acţionează Cristos şi Duhul său în inima credincioşilor? Prin sacramente, Cristos comunică mădularelor trupului său pe Duhul său şi harul lui Dumnezeu care aduce roadele vieţii noi, conform Duhului. În sfârşit, Duhul Sfânt este maestrul rugăciunii. 738‑741
„Cred în sfânta Biserică Catolică” Biserica în planul lui Dumnezeu 147. Ce înseamnă termenul Biserică? Desemnează poporul pe care Dumnezeu îl convoacă de la toate marginile pământului, pentru a constitui adunarea celor care, prin credinţă şi Botez, devin fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Cristos şi templul Duhului Sfânt. 751‑752 148. Există alte nume şi imagini cu care Biblia indică Biserica? În Sfânta Scriptură găsim multe imagini, care evidenţiază aspecte complementare ale misterului Bisericii. Vechiul Testament privilegiază imagini legate de poporul lui Dumnezeu; Noul Testament pe cele legate de Cristos ca şi cap al acestui popor, care este trupul său, şi pe cele luate din viaţa păstoritului (staul, turmă, oi), din viaţa agricolă (ogor, măslin, vie), din domeniul locativ (locuinţă, piatră, templu), din viaţa familială (mireasă, mamă, familie). 753‑757
149. Care sunt originea şi împlinirea Bisericii? Biserica îşi are originea şi împlinirea în planul veşnic al lui Dumnezeu. A fost pregătită în vechea alianţă prin alegerea Israelului, semn al reunirii viitoare a tuturor naţiunilor. Întemeiată pe cuvintele şi acţiunile lui Isus Cristos, a fost realizată mai ales prin moartea sa răscumpărătoare şi învierea sa. Apoi a fost manifestată ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii. Îşi va avea împlinirea la sfârşitul timpurilor ca adunare cerească a tuturor celor răscumpăraţi. 758‑766
150. Care este misiunea Bisericii? Misiunea Bisericii este de a vesti şi a instaura în mijlocul tuturor neamurilor împărăţia lui Dumnezeu inaugurată de Isus Cristos. Aici, pe pământ, ea constituie germenul şi începutul acestei împărăţii mântuitoare. 767‑769
151. În ce sens Biserica este mister? Biserica este mister deoarece în realitatea sa văzută este prezentă şi activă o realitate spirituală, divină, care se percepe numai cu ochii credinţei. 770‑773
152. Ce înseamnă că Biserica este sacrament universal de mântuire? Înseamnă că este semn şi instrument al reconcilierii şi al comuniunii întregii omeniri cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc. 774‑776
Biserica: popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos şi templu al Duhului 153. De ce este Biserica poporul lui Dumnezeu? Biserica este poporul lui Dumnezeu pentru că lui îi place să‑i sfinţească şi să‑i mântuiască pe oameni nu în mod izolat, ci constituindu‑i într‑un singur popor, adunat de unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. 781
154. Care sunt caracteristicile poporului lui Dumnezeu? Acest popor, al cărui membru se devine prin credinţa în Cristos şi prin Botez, are drept origine pe Dumnezeu Tatăl, drept cap pe Isus Cristos, drept condiţie demnitatea şi libertatea de fii ai lui Dumnezeu, drept lege porunca nouă a iubirii, drept misiune aceea de a fi sare a pământului şi lumină a lumii, drept scop împărăţia lui Dumnezeu, începută deja pe pământ. 782
155. În ce sens poporul lui Dumnezeu este părtaş la cele trei funcţii ale lui Cristos, preot, profet şi rege? Poporul lui Dumnezeu este părtaş la funcţia preoţească a lui Cristos întrucât cei botezaţi sunt consacraţi de Duhul Sfânt pentru a oferi jertfe spirituale; este părtaş la funcţia profetică deoarece cu simţul supranatural al credinţei aderă în mod negreşelnic la ea, o aprofundează şi o mărturiseşte; este părtaş la funcţia regească prin slujire, imitându‑l pe Isus Cristos, care, rege al universului, a devenit slujitorul tuturor, mai ales al celor săraci şi suferinzi. 783‑786
156. În ce mod Biserica este trupul lui Cristos? Prin intermediul Duhului, Cristos, mort şi înviat, îi uneşte cu sine în mod intim pe credincioşii săi. În felul acesta, cei care cred în Cristos, deoarece sunt strâns uniţi cu el, mai ales în Euharistie, sunt uniţi între ei în dragoste, formează un singur trup, Biserica, a cărei unitate se realizează în diversitatea mădularelor şi a funcţiilor. 787‑791
157. Cine este capul acestui trup? Cristos „este capul trupului, adică al Bisericii” (Col 1,18). Biserica trăieşte din el, în el şi pentru el. Cristos şi Biserica sunt „Cristos întreg” (Sfântul Augustin); „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică” (Sfântul Toma de Aquino). 792‑795
158. Pentru ce este Biserica numită mireasa lui Cristos? Pentru că însuşi Domnul s‑a definit ca „mire” (Mc 2,19), care a iubit Biserica, unind‑o cu sine printr‑o alianţă veşnică. El s‑a dat pe sine însuşi pentru ea, spre a o curăţa cu sângele său şi „a o face sfântă” (Ef 5,26) şi mamă rodnică a tuturor fiilor lui Dumnezeu. În timp ce termenul „trup” evidenţiază unitatea „capului” cu mădularele, termenul „mireasă” scoate în evidenţă deosebirea dintre cei doi într‑o relaţie personală. 796
159. Pentru ce este Biserica numită templul Duhului Sfânt? Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în trupul care este Biserica: în capul său şi în mădularele sale; de asemenea, el zideşte Biserica în dragoste prin cuvântul lui Dumnezeu, sacramente, virtuţi şi carisme. 797‑798
„Ceea ce duhul nostru, adică sufletul nostru, este pentru mădularele noastre, Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos, pentru trupul lui Cristos, care este Biserica” (Sfântul Augustin).
160. Ce sunt carismele? Carismele sunt daruri speciale ale Duhului Sfânt dăruite fiecăruia pentru binele oamenilor, pentru necesităţile lumii şi îndeosebi pentru zidirea Bisericii, al căror discernământ revine magisteriului. 799‑801
Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică 161. Pentru ce Biserica este una? Biserica este una pentru că are ca origine şi model unitatea unui singur Dumnezeu în Treimea persoanelor; ca întemeietor şi cap pe Isus Cristos, care restabileşte unitatea tuturor popoarelor într‑un singur trup; ca suflet pe Duhul Sfânt, care uneşte toţi credincioşii în comuniunea în Cristos. Ea are o singură credinţă, o singură viaţă sacramentală, o unică succesiune apostolică, o speranţă comună şi aceeaşi dragoste. 813‑815
162. Unde subzistă unica Biserică a lui Cristos? Unica Biserică a lui Cristos, ca societate constituită şi organizată în lume, subzistă (subsistit in) în Biserica Catolică, sub conducerea succesorului lui Petru şi a episcopilor în comuniune cu el. Numai prin ea se poate obţine plinătatea mijloacelor de mântuire, deoarece Domnul a încredinţat toate bunurile noii alianţe numai colegiului apostolic, al cărui cap este Petru. 816
163. Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici? În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s‑au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi. 817‑819
164. Cum trebuie să ne angajăm în favoarea unităţii creştinilor? Dorinţa de a restabili unirea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului. Ea interesează toată Biserica şi se realizează prin convertirea inimii, rugăciune, cunoaştere fraternă reciprocă, dialog teologic. 820‑822
165. În ce sens Biserica este sfântă? Biserica este sfântă deoarece Dumnezeu Preasfântul este autorul său; Cristos s‑a dat pe sine însuşi pentru ea, pentru a o sfinţi şi a o face sfinţitoare; Duhul Sfânt îi dă viaţă prin iubire. În ea se află plinătatea mijloacelor de mântuire. Sfinţenia este vocaţia fiecărui membru al său şi scopul oricărei activităţi a ei. Biserica o numără printre membrii săi pe Fecioara Maria şi pe nenumăraţi sfinţi, ca modele şi mijlocitori. Sfinţenia Bisericii este izvorul sfinţirii fiilor săi, care, aici pe pământ, se recunosc cu toţii păcătoşi, au mereu nevoie de convertire şi de purificare. 823‑829
166. Pentru ce Biserica este numită catolică? Biserica este catolică, adică universală, deoarece în ea este prezent Cristos: „Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica Catolică” (Sfântul Ignaţiu din Antiohia). Ea vesteşte totalitatea şi integritatea credinţei; are şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire; este trimisă în misiune la toate popoarele din orice timp şi la oricare cultură aparţin. 830‑831
167. Biserica particulară este catolică? Este catolică fiecare Biserică particulară (adică dieceza şi eparhia), formată din comunitatea creştinilor care sunt în comuniune de credinţă şi sacramente cu episcopul lor hirotonit în succesiunea apostolică şi cu Biserica Romei care „prezidează în dragoste” (Sfântul Ignaţiu din Antiohia). 832‑835
168. Cine aparţine Bisericii Catolice? În mod diferit toţi oamenii aparţin sau sunt rânduiţi pentru unitatea catolică a poporului lui Dumnezeu. Este încorporat pe deplin Bisericii Catolice cel care, având Duhul lui Cristos, este unit cu ea de legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii. Cei botezaţi care nu realizează în mod deplin această unitate catolică sunt şi ei într‑o a |
